Dintotdeauna am ştiut că voi sări în sus de bucurie când voi afla răspunsul pozitiv, doar că nu credeam că acest lucru se va întâmpla aproape în fiecare dimineaţă.
Dintotdeauna am ştiut că voi pleca în Germania, doar că nu ştiam că voi zbura cu avionul, şi nu ştiam ziua exactă.
Dintotdeauna am ştiut că voi deveni lebădă, doar că nu ştiam că durata devenirii este invers proporţională cu orele petrecute în faţa oglinzii (zâmbind).
Dintotdeauna am ştiut că voi fi entuziasmată, fericită şi determinată înainte de decolarea "în viaţă", doar că nu ştiam că entuziasmul, fericirea şi determinarea vor fi apăsătoare pentru cei care leagăn fără griji atâţia ani mi-au fost.
Dintotdeauna am ştiut că teama voi simţi în momentul în care mă voi rupe de ce am eu mai drag, doar că nu ştiam că teama va urla din mine ca din adâncul unei fântâni.
Dintotdeauna am ştiut că o voi putea depăşi, doar că..
..
Mă surprind uneori că rămân surprinsă de faptul că evenimentele se încheie în cercuri perfecte, dintr-alea olimpice, special pentru mine (pentru mine un eveniment este un cerc).
De la o vreme mă pornesc spre o anumită destinaţie, dar mă surprind hoinărind, în transă şi cu ochii scăpărând dezolare, reflectând, făcând minuţios bilanţul şi cu privirea în jos, de parcă pe asfalt sunt scrise link-urile pentru destinaţiile următoare.
În viaţa mea a venit momentul să trag o linie între ceea ce a fost şi ceea ce va fi. Unii aţi trecut prin asta la 17, alţii la 27, alţii încă nu aveţi idee ce îndrug eu.
Am 21. Este vârsta mea perfectă pentru a o smulge din loc şi de-a accelera chiar şi la vale.
încetinesc pasul, totuşi, şi-mi las imaginaţia să deseneze în viitor, la distanţa de câţiva paşi, casele în care voi vrea vrea să trăiesc, plajele pe malul cărora voi vrea să întâlnesc răsăritul soarelui, oamenii căror voi vrea să le prepar dejunul dimineaţa, mâna pe care voi vrea să o ţin în palma mea toată viaţa, bibliotecile pe care voi vrea să le vizitez, scările pe care voi vrea să urc, pauzele pe care voi vrea să le iau, excursiile pe care voi vrea să le fac, copiii pe care voi vrea să îi am, serviciul care îmi va plăcea, deplasările în care va trebui să merg, şi aşa mai departe.
Mă mai surprind uneori că privirea mi-i blocată asupra unui chip străin (de prin transport sau de pe stradă), dar nu-i admir trăsăturile, ci îi văd lumina din adânc şi pot citi ca dintr-o carte ce scrie în sufletul persoanei respective.
Mult am mai tăcut în viaţa asta a mea. Foarte adânc. Foarte mult.
Atât de adânc încât, în concentrarea mea notând fiecare mărunţiş, nu mi-a scăpat nimeni. Atât de mult încât acum tăcerea ca un ghem crapă, iar de acolo încolţesc flori căţărătoare, care mi se aştern covor sub tălpi, vă îmbracă pe voi, înfloresc.
În ochi îmi joacă lacrimi scriind toate astea. Sunt fericită pentru că tot ce-am planificat până acum s-a împlinit.
E semn că a venit momentul să-mi desenez alte trasee, să-mi proiectez alte hărţi.
